Criza ca șansă …

Încă de la începutul acestui blocaj economic am început să mă gândesc la urmările psihologice asupra oamenilor și în special asupra celor care întreaga lor existență depinde de contactul social, de cariera pe care o au și de statutul lor social care nu va mai fi validat în aceeași termeni ca și până acum.

În mintea mea a fost ca un „full in” ca la poker, unde mizezi tot ce ai pe o singură carte, sperând ca acel câștig să-ți umple toate buzunarele. Mă întrebam, oare cine vrea să joace poker cu viața lui. Asta este greșeala pe care mulți dintre noi am făcut-o sau poate încă o mai facem. Investiția totală într-o singură direcție a vieții este ca și cum ți-ai vinde tot ce ai ca să-ți poți procura „doza zilnică” de fericire.

La fel ca drogurile, mâncatul compulsiv, alcoolul sau cumpărăturile, munca este o dependență dacă devine punctul central al existenței. Orice dependență este menită să amorțească simțurile, să ne împiedice să ne gândim la ceea ce este dureros sau esențial și nu știm cum să obținem.

Noi oamenii suntem un întreg compus din mai multe roluri sociale. Suntem angajați sau angajatori, copii unui părinte, părintele unor copii, suntem soți sau soții, femei sau bărbați, prietenul altora sau vecinul cel simpatic care salută pe toată lumea. Și din toată enumerarea asta, intenționat am lăsat la urmă, suntem pentru noi ceea ce ne permitem să fim. Aici ne atinge criza și izolarea socială. Când toate celelalte roluri dispar, apare întrebarea … Ce sunt eu pentru mine?

A nega un rol e ca și cum ai nega o parte din tine, din self. Atunci acea latură pe care o investești cu putere, devine totul iar cand totul dispare, ajungi să realizezi că ești nimic.

Această criză economică datorată pandemiei, ne pune pe toți în situația de a ne confrunta cu lipsa unui rol asumat. Cel care nu a știut să fie părinte acum trebuie să o facă, cine nu a știut să fie soție / soț acum este singurul rol pe care îl mai poate juca, cei care au evitat să mai fie copii își aduc aminte că doar prin joc se pot bucura de viață.

Cel mai dur este pentru cei care s-au deprivat de toate roluri pentru a face carieră. Mulți nu au la ce se întoarce când sunt concediați sau puși în șomaj. Nici la ei nu se mai pot întoarce pentru că nu se cunosc sau pentru că acolo unde trebuia să le fie sufletul, e vid. Orice încurajare pare fără sens iar după ani în care au construit cu îndemânare o carieră acum vor trebui să o ia de la capăt. Incertitudinea și schimbarea normelor sociale și economice nu ne vor permite să folosim ceea ce știm pentru a ne proiecta în viitor. Astfel emoția de bază este frica și pentru prima data în viața noastră, nu avem ce face decât să o acceptăm și să o trăim. Nu există scăpare – nu ne mai putem ascunde, nu ne mai putem încuraja prin proiecții în viitor, nu putem fugii că nu avem unde și nici nu putem da vina pe alții pentru că suntem cu toții în aceeași situație. Tot ce putem face este să o trăim, să ne întrebăm care ne sunt fricile (de ce sunt legate) și să găsim soluții modeste pentru a trăii, nu pentru a evita emoția.

Este un moment din viața noastră, cand avem posibilitatea să schimbăm valorile sociale și personale. Să punem preț pe oameni și nu pe etichete, să iubim viața și nu iubirea în sine, să acceptăm că suntem oameni frumoși prin imperfecțiunea noastră și că avem roluri multiple ce nu trebuie ignorate.

De asemeni este clipa ideală să înțelegem care este roul nostru în propria viață și în viața celorlalti. Câteodată suntem doar instrumentele unui fenomen mai mare decât noi. Suntem medici care trebuie să luăm decizii pentru viața pacienților, suntem cadre care respectă ordine, suntem manageri care trebuie să concediem oameni, polițiști care constrangem cetățenii să stea acasă, dar în primul rând suntem oameni. Acceptăm roluri care nu ne plac și evităm să ne asumăm cele pe care ni le-am dorit la un moment dat în viață.

Emoțiile sunt ca să ne dea semnale, disconfortul ca să ne ferească de ceea ce nu ne place iar durerea să ne protejeze de ceea ce este împotriva vieții. Ascultându-ne semnalele corpului găsim răspunsurile la întrebările noastre. Dacă te trezești într-o situație pe care nu o vrei, atunci ai dreptul să o refuzi. Tot ce faci împotriva nevoilor tale se va întoarce sub formă de emoție negativă pentru că tu esti singurul responsabil de ceea ce se întîmplă cu tine.

Concluzii:

Oamenii au o structură complexă din care dacă lipsește o piesă fundamentală colapsul este inevitabil la un moment sau altul.

Indiferent de ce parte a baricadei te afli, concediat sau concediator, este la fel de greu să conții toate emoțiile negative datorate separării. Se activează de ambele parți răni de atașament.

Orice sfârșit înseamnă debutul unei noi etape.

Dacă simți că ai pierdut totul înseamnă că aveai aproape nimic. Astfel poți să începi să-ți construiești cu adevărat viața.

Dacă erai obișnuit să îți amorțești emoțiile, ghinion, acum nu o mai poti face. Apelează la ajutor de specialitate (vezi un psiholog).

Dacă ești anxios este bine, înseamnă că vrei să găsești soluții. De data asta deciziile trebuie luate cu emoție, nu doar cu rațiune. Răspunde-ți la întrebări precum: Ce simt în raport cu…? Ce imi place?, Ce îmi doresc cu adevărat? De ce îmi doresc asta?, Ce am nevoie în acest moment? Dacă nu găsești răspunsul la astfel de întrebări, caută suport (vezi un psiholog)

Nu putem să ne învinovățim de sentimentele și trăirile altor oameni (ele le aparțin lor), de limitele noastre, de gesturile și deciziile altor oameni (chiar dacă ele ne ating) dar avem tot treptul să ne învinovățim de decizia de nu ne schimba sau a acționa în defavoarea nevoilor noastre umane. Astfel de culpabilizări nu pot fi decăt factori către evoluție. Dacă vrei totuși să faci o schimbare dar nu poți, nu e vina ta ci a limitelor tale; apelează la ajutor de specialitate!

Articol scris de: Ana-Maria CRETU – psiholog clinician si psihoterapeut in supervizare