Acasă cu copii

Pe perioada izolării sociale au crescut semnificativ conflictele conjugale și agresiunile împotriva copiilor. Mai scriam despre asta într-un articol anterior, despre efectele negative ale izolării. Explicam în acel articol că se întâmplă mai multe fenomene cum ar fi: confruntarea cu sinele si autoevaluarea în lipsa feedback-ului extern, confruntarea cu copilul interior și îngrădirea mecanismelor și metodelor de a face față situațiilor dificile.

Pe perioada izolării, părinții sunt puși în postura de a-și asuma roluri pentru care nu sunt pregatiți și nici nu au competențele necesare. Un prim pas important în relația cu copilul este ca fiecare să își cunoască poziția și automat obligațiile și responsabilitățile. Când adultul este pus în fața dificultăților și mai ales în fața opoziției sau cerințelor exagerate ale copilului, se poate provoca o regresie emoțională la adultul care fără să vrea se compară cu copilul. Foarte important este să nu uităm că copilul care am fost noi odată nu este același cu cel pe care îl avem în fața noastră.

Motivațiile noastre trecute nu pot fi aplicate copiilor de azi. Unii dintre noi am învățat de plăcere iar alții din obligație. Cred ca pentru majoritatea adulților de azi, frica de autoritate sau pedeapsă era principalul motor.

Motivațiile prezente sunt pentru a reușii să ne adaptăm la un mediu mereu în schimbare iar asta solicită competențe de autoconservare, autoevaluare, perseverență și nu în ultimul rând conștientizarea faptului că recompensa este o stare de bine ca urmare a succesului sau îndeplinirii sarcinilor propuse.

Motivația venită din interior duce la satisfacții iar cea coercitivă la obligații și aprofundarea sentimentului de insuficiență și eșec. Nimeni nu vrea să simtă că indiferent cât ar face tot nu este bun, mai ales copii. Obligând un copil să facă anumite lucruri doar ca să fie părintele fericit este o formă de abuz emoțional ce duce la o pierdere a identității de sine.

Păstrarea calmului de către părinte în fața copilului este dovada de autocontrol emoțional. Nu este nimic rău în a vă arăta nemulțumirea sau uneori furia dar este extrem de important modul în care faceți acest lucru. Uneori exprimarea emoțiilor pe cale verbală dar păstrând un ton relativ detașat poate ajuta mai bine copilul să înțeleagă prin ce treceți.

În ceea ce privește școala online consider că ar fi bine să luăm în calcul următoarele:

• Copilul înțelege de ce și cum funcționează sistemul de învățare online – aici aș preciza că această metodă dezvoltă și face apel la autonomia copilului care este pus în situația de a înțelege rolul său activ în viața sa.
• Instructaj corect al utilizării platformei poate oferii încredere în puterea de manipulare a programelor informatice pentru obținerea de informații.
• Părintele nu este profesor, nu are cunoștințele necesare pentru acompanierea copilului. Tot ce ține de modul de introducere a unei informații noi, depinde de profesor sau învățător. În această perioadă este de datoria profesorului de a se asigura că informația este corect și integral primită.
• Interesul pentru învățătură trebuie să fie intrinsec, adică să pornească dintr-o voință internă copilului. Când motivația este rezultatul presiunilor externe apare aversiunea pentru cunoaștere.

În privința modului în care părintele gestionează continuitatea învățăturii de acasă menționez:

• Parintele nu va avea niciodată aceeași autoritate asupra copilului precum profesorul pentru că el reprezintă suportul emoțional și sursă de atașament securizant pentru copil. Așadar, părintele trebuie să rămână părinte pentru copilul sau, să nu amestece rolurile pentru că bulversează copilul.
• Contactul cu profesorul prin intermediul chat-ului sau chiar a videoconferințelor face copilul să rămână în contact cu autoritatea profesorului. Chiar daca este acasă el știe că undeva în exterior rămâne prezentă acea cerere de supunere la regulile colective.
• Sistemul de învățămând cunoscut de părinte nu se potrivește cu cel actual. Când părintele încearcă să explice copilului cum să-și facă temele introduce defapt un blocaj intelectual pentru că nu este adaptat la configurația logicii copilului.
• Părintele poate să își recunoască limitele și incapacitatea în fața copilului, acest lucru ar putea pune în valoare competențele copilului și dorința de a fi mai bun decât părintele. Este o dovadă de creștere și validare a autorității copilului în fața propriei sale persoane.
• Orice formă de agresivitate a părintelui față de copil este dovada unei gestionări dificile a propriilor emoții – poate așteptări irealiste din partea copilului sau a lui însuși.
• Copii învață mai bine într-un mediu securizant decât unul anxiogen. Un părinte relaxat motivează mai mult decât unul stresat de presiunea performanței.

Cum facem un copil să se ocupe de teme când părintele nu poate sau nu are timp să se ocupe de el?

• Fișe de responsabilități zilnice pentru toți membrii familiei. Chiar dacă aceste liste nu sunt scrise trebuie comunicate astfel încât fiecare să își cunoască atribuțiile zilnice și să și le asume.
• Evaluarea fișelor zilnice – comparație între ce ne-am propus și ce am realizat.
• Recompense pentru sarcinile realizate. Este important ca munca să fie alternată cu momentele plăcute.
• Acordați un minim de timp copilului pentru a indentifica care îi sunt motivațiile, dorințele și așteptările de la el însuși și de la alții. Uneori simplul fapt de a fi ascultat îl face să se simtă înțeles și susținut.
• Timp petrecut cu copilul – fie că este în cadrul temelor sau privitul la telefon sau jocul, copilul are nevoie să știe că părintele este acolo pentru el. Copii caută validare pentru a putea dezvolta încrederea în sine și motivația de a face lucruri pentru binele propriu. Atenție! Acest timp trebuie să provoace plăcere copilului. Dacă timpul împreună este folosit pentru critică sau presiune atunci mai bine renunțați la acest moment de conexiune.
• Puneți limite clare cu privire la nevoia dumneavoastră de adult pentru a avea momente separate de copil. Așa cum dumneavoastră aveți niște sarcini de îndeplinit și copilul le are pe ale lui.

Recomandări:

• Rămâneți în contact cu profesorii sau învățătorii pentru a le cere sfaturi și recomandări. Fiecare profesor are stilul lui de predare pe care l-a imprimat pe elev.
• Cereți profesorilor să ia contactul cu elevul, telefonic sau videoconferință, pentru a-și păstra pozitia de autoritate – nu încercați ca părinte să îi înlocuiți funcția.
• Nu impuneți propriul model de învățare pentru că nu mai este valabil cu cerințele actuale din sistemul de învățământ.
• Evitați să vă faceți cunoscute așteptările personale față de performanța copilului pentru că îi treziți culpabilitatea de a nu se ridica la nivelul acelor așteptări. Culpabilitatea duce la blocaj, nu la dezvoltare.
• Implicați-vă într-un ghidaj ușor al copilului către creșterea motivației fără a lega aceasta de condiții precum „așa trebuie”, „vei rămâne în urmă”, „vei repeta clasa” sau „vei fii un ratat”. Evitați pe cât posibil interpretarile catastrofice – ele cresc anxietatea copilului.
• Nu puneți presiune pe voi pentru a înlocui rolul profesorului – nu aveți cum să fiți ceea ce nu sunteți.
• Evitați pe cât posibil gândurile catastrofice de genul „va eșua școlar”, „nu sunt capabil de a-mi ajuta copilul”, „va rămâne în urmă cu învățătura” … etc. Dacă aveți gânduri de genul acesta ele se vor reflecta în comportamentul vostru și vor crește gradul de anxietate.
• Petreceți timp de calitate cu copilul – chiar daca este vorba de 10 minute pe zi. Evitați ca timpul petrecut împreună să îl agite sau să provoace disconfort psihic.
• Permiteți-vă să vă exprimați emoțiile fără a culpabiliza pe ceilalți. Fiți fermi fără a impune. Copilul vrea să înțeleagă înainte de a știi cum să se poziționeze. Și copii și adulții au nevoie de predictibilitate pentru a putea fi motivați.

Exemple de cum putem cere copiilor să se implice în studiu:

1. Astăzi cât timp eu ma voi ocupa de … tu vei face 2 exerciții. (împărțirea sarcinilor)
2. Te rog să alegi ce temă vei face în primul rând și să îmi spui dacă ai nevoie de ajutorul meu. (libertatea de a alege și asigurarea suportului în caz de nevoie)
3. Care est nota pe care tu ți-ai acorda-o la nivelul performantei tale de astăzi? (autoevaluarea declanșează conștiința de sine)
4. Pentru că astăzi nu ți-ai facut temele mâine, înainte de a te uita la televizor sau de a te juca vei face integral sau parțial tema rămasă restantă. (predictibilitatea consecințelor și aplicarea pedepsei prin retragerea plăcerii)
5. Nu pot să te ajut să-ți faci temele pentru că nu știu cum să te ghidez. Opțiunile pe care le vad eu sunt: rogi profesorul să te ghideze, întrebi un coleg, cauți pe internet sau renunți la temă și îți asumi consecințele. (responsabilizare, căutarea de soluții, și separarea parintelui de responsabilitatea copilului)
6. Dacă tu nu îți faci temele sau refuzi să înveți, tu vei suporta consecințele, nu eu. Tot ceea ce faci este pentru tine, nu pentru mine.(anticiparea rezultatelor comportamentelor prezente)
7. De îndată ce sarcina ta va fi îndeplinită vei putea face ce îți place sau vom petrece timp împreună. (conștientizarea recompensei)
8. Pentru mine, a fi un părinte bun înseamnă să te ajut să crești. Așadar nu te pot lăsa să te joci pe calculator pentru că asta ar însemna să nu fiu un părinte pun pentru tine. (puterea exemplului)
9. Dacă eu te las să faci altceva în prioritate decât temele atunci e ca și cum nu ți-as permite să investești / să te ocupi de binele tău (dezvoltarea gândirii logice)
10. După fiecare temă făcută îți permit să te uiti la un episod din desenele preferat. (oferirea de recompensa si alternarea datoriei cu plăcerea)

Exemplele pot fi multiple și adaptate cazurilor particulare. Succesul comunicării între părinte și copil are la bază:

• Validarea nevoilor emoționale ale copilului și satisfacerea acestora de către părinte.
• Utilizarea pasiunilor și preferințelor copilului pentru a le transforma în recompense (aici poate fi vorba chiar și de nevoia copilului de a avea timp cu părintele)
• Respectarea promisiunilor făcute și granițelor impuse de părinte.
• Păstrarea unui ritm ce oferă posibilitatea de predictibilitate din partea copilului.
• Fermitate non-agresivă
• Păstrarea rolurilor clare, emoțional și comportamental, părinte versus copil.

Articol scris de psihoterapeut Ana-Maria CRETU